Infiorat de existenta mea e un tremur de dincolo de carne ce-mi suspina tendentios in cortex…sentimentul acela de ploaie, care se strecoara usor in oase, aducand razmerite de fericite clipe, aducand detalii de dor impietrite….ele vin mereu cu intrebarea, oare si maine voi mai fi ? … un raspuns preferat il regasesc in mirosul de zapada, unde neonul nobil m-a flatat soptindu-mi… “esti nemuritor, doar iarna”…
Uneori ma doare primavara, oamenii parca fug spre soare si-l acopera…pana ajung eu mai e doar un miros de liliac trecut….oare caldura soarelui sa se confunde cu cea a venelor de afectiune ?!...chiar si ignoranta parca creste…sunt mii de concedii ce vor planta amintiri peste tot…
Fiorul mortii ca un frison de gripa ma face uneori sa rad, sa hohotesc in mine, prin infernalele aventuri ale lui Dante in minte….odata am incercat nefiinta si inima parea sa cedeze in absurditatea ce-i ofeream, satula de batai fara game de privighetori…parea ca totul s-a oprit si totusi viata sau o scanteie de nicaieri se-ntoarce mereu prin focul visceral ce toarna pic cu pic betonul pe altar…
