Am sentimentul caderii, al unei prabusirii imperiale, al decaderii unui ciclu civilizational, ma simt ca un castel in paragina ce se apleaca cu umbrele sale sa primeasca ceva caldura de la asfintitul romantic, de la sarutarea serii. Nu stiu daca firele albe sau criza barbatului care se trezeste brusc din libertatea burlacului sau doar un sir de insuccese ce poate tin mai degraba de un hazard repetitiv ce-mi joaca feste, ce-mi vine in cicluri regulate. Da, ma simt ca o tanara ce nu poate controla un ciclu ce desi nu sangereaza imi vine regulat cu esecuri pe tava. As vrea sa inteleg mecanismele prin care oamenii reusesc sa ramana impreuna, prin care reusesc sa se intalneasca si sa spuna: Gata ea e, it must be her !! Nu spun ca nu pot intelege ci doar cum se petrece si cum de este atat de usor pentru unii, incat altii pe buna dreptate doar uitandu-se incep sa dea vina pe asa zisa soarta si vicisitudinile sale. Evident eu gresesc undeva si in plus nu pot controla evolutia interioara a acelui mic zeu ce modeleaza actiunile mele. Imi doresc sa plec din nou, sa merg, sa calatoresc, sa uit, sa nu-mi intorc macar capul in urma, sa ma pierd in marea nesfarsita. Mai spuneam altadata de blestemul marinarului de a ramane legat de marea ce l-a vrajit, dar nu cred in asa ceva, insa un lucru e cert, dupa ce stai pe mare, prinzi macar gustul calatoriilor. As pleca, as fugii, as urla de bucuria libertatii, as absorbi lucruri noi, locuri si oameni noi, m-as integra oriunde si as dormi adanc in somnul uitarii ce-apare toamna in brumele tarzii. Insa nu stiu si nu sunt convins ca nu sunt DOAR eu. Daca dupa toate acestea ma uit in oglinda si imi revad clovnul ce lacrimeaza zambitor si voi stii din nou ca oriunde as fugi, oricat as cauta valurile marii unduite in valurile vremiilor nu voi putea niciodata schimba ceva dinlauntru meu decat murind, pe bucati sau partial. Usor de constatat, dar parca am murit de atatea ori incat nu ma mir ca nu ma mai gasesc, am trait atatea visuri si am visat de atatea ori in ochi verzi, negri, albastri sau caprui incat nici nu mai stiu ce lacrimi am nevoie pentru a zambi. Am vazut atatea filme care se termina prost si care se reduc la un banal absurd al neintelegerii unei fiinte care totusi stie ca are corespondent dar nu si forma, sau forma si nu esenta sau niciuna si totusi o obsesie de moment, atatea si atatea incalcituri pentru a pacali un om ca poate fi fericit, cand el nu simte nimic iar atunci cand sime ceva se trezeste cu o forma goala ca un iepuras de ciocolata ce cade pe jos si se sparge… Fuga continua, fuga nebuna, refuzul de a ma conforma, refuzul de a accepta lucruri pe care nu le simteam, minciuna propriului corp, insuficienta aerului care-l respir, raceala unui corp fara mangaieri…ahh si totusi stiu, eu stiu, eu plang zambind dar stiu, voi stii mereu, fara iubire….incet incet voi muri.
