Insurectia instinctelor negraite

Nu am invatat inca sa infrunt moartea, sa o depasesc, sa pot trece peste perdeaua ei si nu ma refer la socul mortii, sau la chinul fizic ci la pieire, asa cum prin devenire a fiintei aura insoteste mereu forma fizica. E acelasi sentiment cand privesti o fiinta vie, un miel, care este injunghiat si il privesti tamp cum se scurge de sange, cum viata il paraseste cum aura se risipeste, pieirea cu toata tristetea ei ce parca inunda maduva oaselor. Uciderea unui zambet, prin distrugerea fetei, pieirea iubirii prin asasinarea unuia dintre iubiti, se lasa cu o sfisietoare si de neinteles nostalgie, nu efectiv fata de viata; nu poti spune ca ai mai vrea sa traiesti doar pentru o cina copioasa la un restaurant, cand iubesti insa, mancarea, bautura, somnul, sunt chestii de care iti amintesti cu greu. Probabil ma va prinde clipa mortii si nu voi fi fost in stare sa trec clipa pierii sa vad dincolo de ea, sa vad sensul ce distruge licarul vietii, sangele patimas. Oare voi lacrima, oare voi ofta, oare mainile imi vor tremura, oare emotiile nu sunt revarsari de culori in cercurile aurei??..oare stranguland un copil sau inecandu-l nu iti omori propria aura, oare nu puritatea si dragostea sunt singurele noastre motoare de existenta?? 

Cel mai frapant este cum pot eu simti aceste morti periodice si sa mai traiesc, cum pot avea din nou emotii murind de atatea ori??? M-am inchis mult in mine, insa uneori mai zambesc, oare si altii pot vedea mormintele din mine, lacrimile nespuse nimanui si curcubeele improscate cu noroi, sau cu sangele mielului? De ce putem transcede aceste morti cumplite fara sa le intelegem si de cate ori? Ma simt ca un izvor de tristete, o cupa cu venin din care beau mereu, sange inchegat si rece, in amintirea animalului sacrificat ce a indraznit sa zambeasca, sa priveasca soarele in ochi si sa iubeasca, oh voi animale naïve si crude, poftele voastre de cateva zeci de ani sunt tot ce aveti, cultura injosita, morti clinice repetate si atunci imi inteleg morbida atractie spre linistea fulgilor spre mantaua de zapada din vise de nameti stralucitori sub raza blanda a lunii inghetate…mai veniti si mai cantati din nou cand soarta din viscolul ignorantei va mai strabate o alta maternitate..

 

                                                        ~Intr-un noiembrie fad si fara dimineti~